Scandalul de manipulare a meciurilor din Italia de la mijlocul anilor 2000, Calciopoli, este deja bine cunoscut, cel puțin cazul în sine, dar ce s-a întâmplat în anii care au precedat și au urmat dupa aceasta? De ce societatea italiană nu s-a liniștit nici până acum? Unul dintre cluburile italiene a fost persecutat pe parcursul Calciopoli, iar altele au fost serios sancționate, dar a existat unul care a reușit să profite de situație, salvându-se astfel de la o criză majoră, poate chiar de la faliment. Cum a devenit Inter cel mai mare câștigător al celui mai mare scandal de trucare a meciurilor din toate timpurile?
Istoria Calciopoli pe scurt
În primul rând, de ce este denumit Calciopoli? Numele provine de la faptul că, tradus din italiană, ar putea fi numit Footballgate, după modelul scandalului Watergate. Informațiile despre caz au apărut inițial, în mod interesant, într-un ziar din Roma în primăvara anului 2006, în Il Romanista (ziarul grupului de suporteri al AS Roma). Aceste informații au fost preluate ulterior de principalul site sportiv al țării, La Gazzetta dello Sport, cu sediul la Milano (proprietar Carlo Buora), pe 2 mai 2006.
Conținutul articolelor erau transcripții ale unor convorbiri telefonice interceptate în care președintele Juventus, Luciano Moggi, și directorul sportiv, Antonio Giraudo, discutau cu membrii organizației responsabile de delegarea arbitrilor pentru a influența identitatea arbitrilor la anumite meciuri. Interceptările au început în 2004 și au vizat două sezoane (2004/05 și 2005/06), în care Juventus a câștigat campionatul, devenind astfel centrul investigației, iar lista cluburilor a fost extinsă cu Milan, Lazio, Fiorentina și Reggina.
În cazul respectiv, scurgerile de informații spre Gazzetta dello Sport au fost constante - ceea ce trebuie să adăugăm, era absolut neregulamentar - așadar, se poate spune că din cauza furiei publice, Luciano Moggi și conducerea Juventus și-au dat demisia, la fel și persoane asociate cu cazul, cum ar fi președintele FIGC (Federația Italiană de Fotbal). De asemenea, mai mulți arbitri italieni au fost nevoiți să rateze Campionatul Mondial iminent, cum ar fi Massimo De Santis, care ulterior a primit și o suspendare.
UEFA a cerut o investigație rapidă și eficientă, astfel încât au angajat un avocat de renume. Astfel cazul a fost preluat de către Guido Rossi, promițând o gestionare rapidă, care într-adevăr a progresat atât de rapid încât în doar două luni a fost pronunțată o sentință. Aceasta a inclus privarea echipei Juventus de două titluri de campioni, retrogradarea lor în liga secundă și, în cele din urmă, le-au fost deduse încă 9 puncte, pe lângă faptul că evident nu au putut participa în Liga Campionilor (aceste sentințe au fost după apeluri, sancțiunile inițiale fiind mai severe).
Fiorentina și Lazio, inițial retrogradate în liga secundă, au rămas în Serie A după apeluri. Lazio a fost penalizată cu 3 puncte, iar Fiorentina cu 15 puncte; niciuna nu a putut participa în competițiile internaționale și au primit și meciuri cu porți închise. Milan a fost penalizat cu 8 puncte, dar a rămas în Serie A și a primit o singură pedeapsă de meci cu porți închise, în timp ce Reggina a fost penalizată cu 11 puncte și o amendă monetară pentru club.
Ce s-a întâmplat înainte de Calciopoli?
Acestea au fost informațiile care au circulat prin presă, dar să ne întoarcem în timp, mult înainte de sezonul 2005/06. Să vedem care erau cluburile din Italia recunoscute internațional la acea vreme? Perechea din Milano (Milan și Inter), duoul din Roma (Roma și Lazio), cei din Torino (Juventus, dar nu și Torino), plus Parma, Fiorentina și Napoli. Între timp, clubul din Napoli a ajuns pe marginea falimentului, iar Parma, după sfârșitul anilor '90, a început să decadă treptat din cauza transferurilor proaste.
Următorul aspect de investigat este cine a câștigat titlurile de campion în Italia între 1990 și 2006: Juventus (7), Milan (6), Napoli (1), Roma (1), Lazio (1) și Sampdoria (1). Cine lipsește din această listă? Inter, care ultima dată a fost campioană în 1989 și, în plus, în cei 35 de ani anteriori, a sărbătorit de doar 3 ori.
Milan și Juventus au sărbătorit împreună 5 victorii în Cupa Campionilor Europeni și Liga Campionilor, și au jucat în alte 7 finale. De exemplu, în 2003 a avut loc o finală italiană în Liga Campionilor, unde Milan a câștigat cu penalty-uri împotriva lui Juventus. Aceste două cluburi au dominat fotbalul italian în acei 15 ani, dar au fost și jucători dominanți pe scena internațională, fiind o prezență constantă în cea mai prestigioasă competiție europeană de club. Aceste cluburi au avut cu siguranță o influență majoră și au cheltuit mult pe transferuri, dar cât de mult, de fapt?
- Juventus: 633,08 milioane de euro
- Milan: 553,18 milioane de euro
- Inter: 783,63 milioane de euro
Între sezoanele 1989/90 și 2005/06, aceste trei cluburi de top atât au cheltuit pe achiziții de jucători noi. Este evident că Inter a avut cele mai mari pierderi, cheltuind 783 de milioane de euro, fără a câștiga un titlu de campion, urcând pe podium de doar trei ori, câștigând o dată Coppa Italia, dar pot fi mândri de cele trei victorii în Cupa UEFA, deși acest turneu era văzut ca fiind inferior Ligii Campionilor.
Efectul Moratti: de la opulență la faliment
Angelo Moratti a fost președintele Interului între anii 1955 și 1968, perioadă considerată ca fiind epoca de aur a clubului, când erau printre cele mai puternice echipe din lume, nu degeaba erau numiți Grande Inter, deoarece au câștigat de două ori Cupa Campionilor Europeni (predecesoarea Ligii Campionilor). Massimo, care era adolescent în acea vreme, a văzut Interul ca fiind cel mai bun club din lume și și-a visat să continue moștenirea tatălui său; oportunitatea i s-a oferit în 1995, când a cumpărat Interul.
Investițiile făcute de Massimo Moratti au fost semnificative, cheltuind 675 de milioane de euro între 1995 și 2004, o sumă considerabilă chiar și la acea vreme, dar dacă ne uităm doar la ultimul deceniu, când inflația a crescut semnificativ costurile jucătorilor, chiar și cu acei 675 de milioane de euro, Interul ar fi încă în top 30! A fost o risipă incredibilă în acea perioadă, iar toate acestea, se poate spune, nu au adus rezultate majore (victorii în Liga Campionilor sau titluri de campionat italian).
Milanezii au cheltuit cu 336 de milioane de euro mai mult decât valoarea jucătorilor vânduți, Moratti și echipa sa au risipit banii doar pentru a reconstrui echipa Grande Inter, dar nu au reușit. Deficitul bugetar a fost unul semnificativ, atât de mult încât a apărut o știre în paginile Reuters încă din 2007, conform căreia, dacă situația economică reală a Interului ar fi fost dezvăluită în vara anului 2005, clubul nu ar fi putut participa în campionatul italian în sezonul 2005/06.
Moratti ar vinde echipa? Încă din 2006, înainte de Calciopoli, a apărut un articol în care se menționa că Massimo Moratti ar vinde Interul, declarație făcută chiar de Moratti! Nu a fost doar un zvon minor, ci o propunere atât de serioasă încât a fost preluată de publicații internaționale de renume, cum ar fi CNN. Să nu uităm, eram înainte de Calciopoli, planurile familiei Moratti de a discredita alte echipe italiene prin tribunale nu reușiseră, iar sabia lui Damocles atârna deasupra capului lor, deoarece echipa era pe marginea falimentului.
Covisoc a dezvăluit că, dacă Moratti și conducerea Interului nu ar fi ascuns situația financiară reală a clubului în 2005, Interul ar fi fost retrogradat în Serie B, deoarece între 2003 și 2005 au crescut taxele de transfer pentru a obține profituri fictive pe capital, ajustând astfel bugetul. Acuzațiile au fost respinse de însuși Massimo Moratti, care a susținut că totul a fost legal, dar investigația Covisoc (organul de supraveghere financiară a cluburilor de fotbal italiene) a arătat altceva.
Inter și jocul favorabil al circumstanțelor
Astfel, Inter a scăpat de o excludere, dar a căzut în poala lor titlul de campionat pentru sezonul 2005/06, după ce echipa Juventus a fost exclusă și Milan a pierdut suficiente puncte pentru a pierde campionatul, în timp ce Roma, favorita principalului site de suporteri de unde provenau informațiile inițiale, a terminat pe locul doi. Să nu ne grăbim prea mult, să vedem mai întâi ce s-a întâmplat în 2004!
Înregistrările au început în 2004, efectuate de Telecom Italia. Directorul companiei la acea vreme era un anumit Marco Tronchetti Provera, un bun prieten al lui Massimo Moratti. Materialele înregistrate au fost trimise în 2005 la tribunalele din Roma și Torino, dar acestea au concluzionat că nu sunt dovezi incriminatorii, așa că nu a fost emisă nicio decizie de condamnare, deoarece înregistrările nu conțineau nimic care să sugereze o încălcare a legii din partea conducerii Juventus.
Telecom Italia: Un capitol important al scandalului Calciopoli a fost rolul companiei de telecomunicații italiene. Aceștia au înregistrat materialele audio care au devenit ulterior dovezi cruciale. În conducerea companiei s-au intersectat mai multe fire, deoarece persoanele care au fost anterior în conducerea Interului, erau și membri ai consiliului de administrație al Telecom Italia. Totuși, acest conflict de interese nu a fost investigat, precum nici cum este legată de scandalul SISMI-Telecom, în care aceeași companie de telecomunicații a fost implicată, ascultând convorbirile telefonice ale mii de persoane din 1996 folosind echipament militar.
Doar un an mai târziu, transcrierile înregistrărilor au apărut prin alte căi, așa cum am menționat, mai întâi în Il Romanista și apoi în paginile La Gazzetta dello Sport. Am subliniat la începutul articolului numele liderului La Gazzetta, Carlo Boura. Deci, ziarul care a publicat și, într-un fel, a declanșat scandalul, era în mâinile vicepreședintelui Interului, iar Boura era și el membru al consiliului de administrație al Telecom Italia, care a înregistrat materialele audio.
Coincidențele nu se opresc aici, așa cum am menționat, a fost nevoie de o persoană independentă care să conducă rapid cazul, să preia controlul FIGC și să emită un verdict, iar acesta nu a fost altul decât Guido Rossi. Am scris despre el în introducere, avocatul italian de renume a fost anterior membru al consiliului de administrație și acționar al Interului. Imediat ce procesul a fost finalizat și verdictul dat, Guido Rossi a demisionat din conducerea FIGC pentru a prelua un rol în conducerea Telecom Italia.
Toate persoanele; cele care au declanșat scandalul, cele care au înregistrat materialele audio, cele care au condus investigația și cele care au emis verdictul, erau legate de Inter și Massimo Moratti, fiecare având interese legate anterior de Inter sau fiind pur și simplu prieten bun al președintelui.
Conflictul de interese nu a fost niciodată pus în discuție, deși în situații similare, vicepreședintele Milanului (Adriano Galliani) a fost sacrificat de către presă. Totuși, Milanul poate datorită acestei conexiuni - și influenței lui Silvio Berlusconi - nu a primit o pedeapsă semnificativă, existând și temerea că drepturile de difuzare ale campionatului italian nu vor fi asigurate dacă Milanul ar fi retrogradat în liga a doua, având în vedere că drepturile de televizare erau la acel moment în posesia președintelui Milanului.
Anomalii în timpul procesului
Când au început audierile martorilor, implicarea Interului a fost adesea menționată, însă Guido Rossi nu s-a ocupat de aceasta, ignorând practic pe tot parcursul procesului orice dovezi prezentate în legătură cu Inter. Acest lucru a fost ciudat în sine, la fel și felul în care au fost emise verdicturile, deorece conform regulamentului FIGC (al cărui președinte era avocatul de renume, Guido Rossi, deci ar fi trebuit să cunoască toate regulile), presiunea asupra arbitrilor nu este considerată o încălcare gravă, cel mult se aplică o deducere de puncte, dar nici măcar pe parcursul procesului nu s-a dovedit că Moggi și cei implicați ar fi influențat cu adevărat arbitrii.
Excluderea ar fi putut fi executată doar dacă Juventus ar fi fost implicat în aranjarea meciurilor, dar ei nu au fost acuzați de asta, deci inițial nu era legal să retrogradeze Juventus în liga secundă, lucru pe care Rossi ar fi trebuit să-l știe, având în vedere că era considerat cel mai bun avocat din Italia. Pentru ca Juventus să accepte situația atât de repede, a fost necesară implicarea unor persoane cum ar fi președintele Ferrari, Luca Cordero di Montezemolo. Inițial, Juventus intenționa să facă apel și să meargă la tribunal, dar dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, atunci UEFA ar fi exclus toate cluburile italiene din competițiile internaționale.
Luca Cordero di Montezemolo: Nu a fost o coincidență faptul că o persoană atât de proeminentă ca Montezemolo s-a găsit brusc în centrul evenimentelor, și în final mulți i-au mulțumit pentru soluționarea pașnică a situației (inclusiv Sepp Blatter). Poate că nu este surprinzător, dar cei care au beneficiat cel mai mult de ajutorul lui Montezemolo au fost cei de la Telecom Italia, care, după Calciopoli, au anunțat că vor sponsoriza echipa lui de Formula 1, Scuderia Ferrari, fiind de mare ajutor pentru a-i convinge pe torinezi să renunțe la apel.
Post-Calciopoli, sau începutul erei Inter
Inter a profitat cel mai mult din scandalul italian de corupție, deoarece a reușit să îi achiziționeze pe cei doi jucători de clasă de la Juventus, retrogradată în liga a doua, Zlatan Ibrahimovic și Patrick Vieira. Situația transferului lui Ibrahimovic a fost interesantă, deoarece inițial părea că va deveni jucătorul Milanului, dar Calciopoli a schimbat totul, după cum a relatat Ibrahimovic 17 ani mai târziu:
Mino [Raiola] negocia atât cu Inter, cât și cu Milan. Eram mai aproape de a semna cu Milan, apoi echipa a trebuit să joace un meci de calificare în Liga Campionilor și mi-au cerut să aștept pentru a vedea cum se desfășoară situația. În acel moment, Inter a intervenit și a acționat rapid, încheind afacerea înaintea Milanului.
La Inter știau precis că Milan nu va avea oportunitatea de a semna cu suedezul, așa că au acționat rapid. Probabil ar fi procedat la fel și în cazul lui Fabio Cannavaro, dar acolo echipa Real Madrid a fost cea care a intervenit. Aceasta nu l-a descurajat pe Moratti, care a continuat să facă achiziții. A putut să o facă, deoarece în următorii patru ani au devenit campioni, dominând liga italiană, în timp ce Juventus, semnificativ slăbită, revenea în prima ligă în următorul an, iar Milanul începea să se destrame treptat.
Între timp, Inter trăia adevărata sa epocă de aur, cu José Mourinho la cârmă, câștigând din nou cea mai prestigioasă competiție europeană, Liga Campionilor. Astfel, Massimo Moratti a realizat ceea ce a făcut și tatăl său: a urcat pe tronul Europei. În acest caz, care ar fi fost pasul logic? Construirea unei dinastii, așa cum au făcut Real Madrid sau Barcelona, care au dominat la mijlocul anilor 2000 și în anii 2010. Ce a făcut Moratti? A vândut Interul, pentru a ieși din afacere cu cel mai mare profit posibil, întâmplător chiar când echipa reușise să se ridice din adâncuri și să câștige Liga Campionilor.
Serie A în ruine
Deși Massimo Moratti a ridicat propriul său club, a împins fotbalul italian într-o prăpastie. Deși a câștigat Liga Campionilor cu Inter, reputația campionatului italian era deplorabilă, starurile părăseau în masă competiția, la fel și investitorii, Moratti cauzând mult mai multe daune față de beneficiile obținute, toate acestea pentru bani, cu care în cele din urmă și-a îmbogățit averea proprie. De atunci, Serie A nu a reușit să iasă din groapă, deoarece doar ocazional sunt transferați super-staruri relevante în campionatul italian, și chiar și după aproape 20 de ani, Calciopoli rămâne un subiect actual.
Probele care au apărut ulterior
În legătură cu scandalul de interceptări SISMI-Telecom, care a fost menționat anterior, s-a descoperit în cele din urmă, în 2010, faptul că conducerea Telecom Italia spionase în numele Interului pe rivali și le interceptase conversațiile. Un eveniment neașteptat a urmat apoi, deoarece Christian Vieri a declarat și el că a fost spionare de către Moratti, lucru pe care președintele Interului l-a recunoscut ulterior. În investigația din 2011, șeful investigatorilor FIGC, Stefano Palazzi, a ajuns la concluzia că aproape toți președinții cluburilor Serie A erau implicați în Calciopoli, dar
doar un singur club a comis cea mai gravă încălcare (trucajul de meciuri): Inter.
Conform înregistrărilor audio de la meciul Cagliari - Inter, unde directorul sportiv de atunci al Interului, Giacinto Facchetti (fost apărător legendar), se certa cu un arbitru la pauză: scorul nu era cel dorit, deși Bergamo, responsabilul de arbitrii, îi promisese victoria.
Împotriva Interului însă nu a fost inițiată nicio procedură, în ciuda mărturiilor împovărătoare ale martorilor sau arbitrilor, existau înregistrări similare care în cazul Juventusului și al altor cluburi italiene au servit drept dovezi, dar acestea nu au fost considerate ca atare în cazul Interului.
În Calciopoli, toate cluburile italiene de top erau implicate, deci toți ar fi trebuit să fie pedepsiți - în diferite grade -, dar pe baza probelor împovărătoare, doar un singur club ar fi trebuit să fie exclus, și acesta era Inter. Juventus și celelalte echipe nu erau nevinovate, dar ele trebuiau îndepărtate din calea Interului pentru ca Moratti să poată în sfârșit să-și obțină succesul, altfel acest lucru nu ar fi fost posibil.
Astfel, de pe marginea falimentului, Inter a ajuns pe culmile succesului mondial cu echipa lui Mourinho, care este și astăzi un etalon al echipei perfecte. Calciopoli, pe de altă parte, este o tragedie a fotbalului italian, prin modul în care s-a desfășurat ancheta și prin faptul că nu s-a făcut dreptate de atunci și probabil că nu se va face niciodată.
