În sport, pe lângă calitățile fizice și starea de pregătire, pregătirea mentală este la fel de importantă. Cei mai buni din lume sunt și foarte puternici mental, concentrați, dar cum afectează acest lucru pe rivali? Îi motivează să devină mai buni sau îi paralizează? Ce se întâmplă atunci când adversarul tău este un superstar?
Mitul invincibilității
Cum poți deveni cel mai bun din lume? Nu este suficient doar talentul, nu este suficientă doar dotarea fizică remarcabilă, la fel cum nu este suficient să lucrezi cu cel mai bun antrenor din lume. Puterea mentală uneori înseamnă mai mult decât orice alt factor; cei mai puțin favorizați pot să-i învingă pe favoriții aroganți cu ajutorul ei, dar ce se întâmplă atunci când ești cel mai bun din lume, când pregătirea ta fizică este perfectă, iar în plus ai și destulă experiență și încredere? Ești imposibil de clintit? Devii invincibil?
Practic, da, pentru că această mentalitate strălucește și adversarii, nu doar suporterii, o simt. Cum îi afectează asta? Am putea crede că îi stimulează, dar de fapt provoacă sentimente de paraliză, așa cum au demonstrat cercetările. Nu toți adversarii pe care trebuie să-i înfruntăm sunt însăși superstaruri, iar atunci când jucăm împotriva unui superstar aflat la apogeul carierei sale, șansele noastre sunt minime. De ce putem afirma acest lucru atât de sigur?
EconomistaJennifer Brown oferă răspunsuri în cercetările sale, susținând că performanța noastră scade în mod măsurabil atunci când un superstar este adversarul nostru. Ea a examinat domeniul golfului, în special competițiile PGA, concentrându-se pe succesele legendarului Tiger Woods și pe reacțiile adversarilor atunci când Woods și-a luat locul în competiție. Performanța acestora a fost afectată negativ atunci când Woods a fost adversarul lor. Cei care au fost capabili să-și atingă vârful performanței în absența lui Tiger au avut rezultate remarcabile, dar au avut rezultate slabe atunci când legenda a revenit în competiție.
Analiza efectului Tiger Woods
Brown a examinat rezultatele aproape unui deceniu și a ajuns la concluzia că există o diferență semnificativă în performanța adversarilor lui Woods atunci când superstarul participă la competiție. Practic, concurenții nu pot să-și atingă performanța maximă în raport cu propriile lor capacități. Niciunul dintre rivalii lui Woods nu a scăpat de efectul superstarului; aceștia au respirat ușurați doar atunci când Woods a fost accidentat și a fost indisponibil pentru o perioadă mai lungă de timp.
Essența efectului Woods este că atunci când o legendă este în competiție ca adversar, nu putem să ne apropiem nici măcar de performanța noastră cea mai bună, dar aceasta oare se aplică și în alte sporturi? Cine este considerat un superstar? Din acest motiv, am analizat performanțele a șapte sportivi remarcabili în cadrul propriilor lor sporturi și performanțele rivalilor lor.
- Michael Phelps: înotător, câștigător a 23 de medalii olimpice și a 26 de titluri de campion mondial
- Michael Jordan: baschetbalist, câștigător a 6 titluri NBA
- Diego Maradona: fotbalist, campion mondial
- Usain Bolt: atlet, câștigător a 8 medalii olimpice și a 11 titluri de campion mondial
- Tom Brady: jucător de fotbal american, câștigător a 7 Super Bowl-uri
- Sébastien Ogier: pilot de raliu, câștigător a 8 titluri mondiale
- Rafael Nadal: jucător de tenis, câștigător a 22 de titluri de Grand Slam și a 14 titluri la Roland Garros
Cititorul probabil că se întreabă de ce nu am inclus în această listă nume precum Roger Federer, Lionel Messi, Pelé, Cristiano Ronaldo, Phil Taylor, Michael Schumacher sau Wayne Gretzky? Da, am fi putut examina și alți sportivi - care sunt, de asemenea, superstaruri și legende - dar am optat în cele din urmă pentru șapte nume. Prin carierele lor, vom ilustra modul în care se manifestă efectul Woods.
Sébastien Ogier: un început șocant
Numele lui Sébastien Ogier poate părea cel mai puțin cunoscut, și poate apărea întrebarea, dacă vorbim despre campionatul mondial de raliuri, de ce nu vorbim despre Sébastien Loeb? Deoarece cariera lui Ogier demonstrează în multe feluri cum existența unui mare talent și apoi a unui sportiv superstar poate avea un impact asupra sportului. Ogier și-a dovedit locul printre cei mai buni încă de la o vârstă fragedă, câștigând etapa de deschidere a primei sale curse din Campionatul Mondial împotriva unor rivali precum Loeb, pe atunci cvadruplu campion mondial, și fostul campion mondial Petter Solberg. Mai interesant este faptul că Ogier a câștigat campionatul mondial cu trei constructori diferiți.
Nu este de neglijat nici faptul că două echipe își datorează primul lor titlu mondial, atât individual, cât și la nivel de echipă, francezului. Volkswagen Motorsport a început să se implice în raliuri în 2011, apoi a devenit campion mondial în 2013 sub conducerea lui Ogier. Următorul pas a fost M-Sport (Ford) pentru pilotul francez, care erau deja prezenți în sport de 10 ani fără succes. Cu Ogier, au câștigat imediat titlul mondial, atât individual, cât și ca echipă. După M-Sport, a venit rândul Toyota, unde merită să ne concentrăm asupra sezonului mondial din 2020, unde s-a văzut efectul Woods.
Din cauza pandemiei, calendarul a fost serios afectat, iar numărul competițiilor a scăzut semnificativ. Înaintea ultimei weekenduri de curse, patru piloți mai aveau șanse la titlul mondial, însă Elfyn Evans se afla într-o poziție favorabilă, având un avantaj de 14 puncte față de Ogier, care a avut un sezon dificil. Pentru ca francezul să devină campion mondial, trebuia să termine cel puțin pe podium - să fie atent la rivalii direcți pentru a nu termina mai jos decât ei - și să ia în calcul faptul că, în cazul unui loc 2, Evans nu putea termina mai sus de locul 9 (și nu putea obține mai mult de un punct în Power Stage).
Pilotul britanic a avut o performanță constantă pe tot parcursul anului, nu a fost niciodată clasat mai jos de locul patru și a avut weekenduri de curse din ce în ce mai bune. Ce s-a întâmplat în cursa finală a sezonului? Ogier a câștigat fără să obțină puncte în Power Stage, în timp ce Evans, care a concurat impecabil întregul sezon, a ieșit în afara traseului, pierzând astfel șansa la titlu. Oportunitatea mare a avut un efect destabilizator și asupra altora, ceea ce i-a permis lui Ogier să câștige dintr-o poziție defavorabilă. De asemenea, este interesant de menționat că atunci când în 2022 a început o nouă eră (hibridă) în Campionatul Mondial de Raliuri, cei doi veterani (Loeb și Ogier) au ocupat primele două locuri, tinerii neștiind cum să facă față situației.
Michael Jordan: a beneficiat de faptul că nu a fost scutit
Din serialul "The Last Dance" știm că pentru Michael Jordan fiecare meci a fost o chestiune personală. În cele zece episoade ale documentarului a devenit clar cum a devenit cel mai bun jucător de baschet din lume, având nevoie de adversari precum Magic Johnson, Larry Bird și, desigur, Detroit Pistons. Acest grup nu a tratat cu blândețe pe MJ, iar majoritatea sportivilor ar fi renunțat, deorece se luau atât de mult de el, încât nu degeaba au numit strategia sa de distrugere Jordan Rules. Tortura fizică constantî, însă, l-a făcut pe starul Chicago Bulls doar mai puternic.
Atât de mult, încât a dominat liga începând din 1991 și a devenit mental cel mai puternic. O dovadă clară a acestui fapt a fost faptul că s-a răzbunat imediat pe "Bad Boys" Pistons din Detroit, iar apoi nu a scutit nici cei mai buni jucători ai erei. A dominat fiecare duel, fiind imposibil de oprit. Cele șase titluri de MVP în finale demonstrează că nu exista nimeni mai bun decât el în situații tensionate, când era nevoie de 100% concentrare mentală. A intrat în mintea rivalilor săi, astfel chiar și jucători precum Clyde Drexler, Karl Malone sau Magic Johnson au greșit împotriva lui.
Karl Malone a avut o carieră fantastică, dar atunci când a pierdut mingea înainte de legendara aruncare, efectul Woods a apărut cu adevărat. În 9 din 10 dintre aceste cazuri, Malone finaliza atacul cu un punct, dar când Rodman l-a prins și Jordan îl ajuta, nu mai putea face nimic. Jordan a primit mingea, toată lumea știa ce va urma și nimeni nu l-a mai putut opri. Pentru că era un superstar, o legendă vie pe teren, atât Malone, cât și Russell, care îl apăra pe Jordan la ultimul atac, au înghețat. Au făcut aceeași greșeală pe care o făcuse cu un an înainte.
Michael Phelps: chiar și ca deținător al unui record mondial, nu poți fi sigur pe tine
Michael Phelps este unul dintre cei mai buni sportivi din istorie, probabil că recordurile sale olimpice nu vor fi niciodată întrecute. Am putea analiza multe dintre victoriile sale, dar ne concentrăm asupra unei singure finale. La Jocurile Olimpice de la Londra din 2012, Phelps a venit deja cu 12 titluri olimpice și un statut de legendă, un sportiv matur, dar avea și un rival serios, Ryan Lochte. Vorbim despre finala la 200 de metri mixt, în care Lochte a stabilit un record mondial un an mai devreme la Campionatul Mondial, unde l-a învins pe Phelps, fiind favorit, deținător de record mondial și campion mondial en-titre.
Phelps era într-o situație dificilă, având în vedere că a concurat deja în mai multe finale, iar Lochte era și el multiplu campion olimpic. Încă din prima zi a Jocurilor Olimpice de la Londra, a primit o lovitură, deoarece Lochte l-a învins la 400 de metri mixt. Era sfârșitul lumii? Nu tocmai, dar a fost o problemă că Cseh și Lochte înotau constant mai bine în seriile de calificare la 200 de metri.
În finală, însă, Phelps a demonstrat de ce este cel mai bun din toate timpurile. A condus de la început până la sfârșit, le-a arătat tuturor că aceasta era specialitatea lui, că nu și-a epuizat încă potențialul, indiferent dacă Lochte sau Chad le Clos l-au învins anterior. Patru ani mai târziu, a concurat în șase probe și a câștigat cinci medalii de aur la Rio.
Diego Maradona: Mâna lui Dumnezeu
În fotbal, chiar dacă se organizează turnee olimpice și există Liga Campionilor pentru cluburi, visul fiecărui fotbalist este să câștige Cupa Mondială. Există jucători care au câștigat mai multe Campionate Mondiale, dar doar o singură performanță a fost cu adevărat dominantă în cele aproape 100 de ani de istorie a Cupei Mondiale: cea a lui Diego Maradona din 1986. Starul argentinian este unul dintre cei mai buni jucători din istoria sportului. Este greu să găsim cuvinte pentru ceea ce a realizat în 1986. Când vorbim despre un astfel de joc de echipă, în care 11 jucători trebuie să-și dea tot ce au mai bun pentru a ridica o națiune la nivel de campion, putem vorbi doar rar despre performanțe individuale excepționale, cum a fost cea a lui Maradona.
Recordul său trăiește și în prezent, deținând recordul pentru cel mai mare număr de goluri și pase decisive într-o singură Cupă Mondială (5 goluri și 5 pase decisive), cel mai mare număr de lovituri libere reușite și cel mai mare număr de driblinguri de succes realizate de geniul argentinian, precum și cel mai mare număr de faulturi comise împotriva sa. El a câștigat și cel mai mare număr de lovituri libere obținute într-un turneu, fără a menționa faptul că a primit cele mai multe cartonașe galbene printre jucătorii care au comis faulturi împotriva sa. În comparație, Mâna lui Dumnezeu, deși încă este amintită de toată lumea până în ziua de azi, este eclipsată de acest lucru, deși puțini vorbesc despre acesta ca fiind cea mai dominantă performanță din istoria Cupei Mondiale, cu excepția, poate, a celei din 1990, când și Maradona a încercat să cucerească lumea.
Chiar dacă au încercat să-l oprească, chiar dacă au încercat să-l doboare, nici adversarii nu credeau cu adevărat că acest lucru ar fi posibil. Nimeni nu a dominat fotbalul la fel de mult ca geniul argentinian. Nimic nu demonstrează mai bine că a fost cel mai bun din sport decât faptul că a reușit să câștige un titlu de campion italian cu Napoli într-o perioadă în care campionatul italian era cel mai puternic din lume, în timp ce Maradona aproape "s-a luptat singur" cu rivalii, paralizând adversarii prin carismă.
Dacă vorbim despre zgură, atunci vorbim despre Rafael Nadal
Rafael Nadal a construit un record de victorii la Roland Garros pe care practic nimeni nu va reuși vreodată să-l doboare. Niciun alt jucător nu a putut atinge un astfel de nivel de dominație pe același tip de teren ca el. Care meci arată că efectul Woods s-a manifestat pe zgură? Meciul său din sferturile de finală împotriva lui Novak Djokovic din 2022, unde legenda spaniolă nu era favorită. Doar puține elemente jucau în favoarea sa, cu excepția faptului că el era Nadal. Djokovic ar fi putut să îl învingă pe oricine altcineva pe acest tip de teren, dar spaniolul avea mitul invincibilității.
Chiar și programarea meciului a provocat dezbateri, deoarece anumite aspecte nu îi favorizau pe spaniol, iar organizatorii au decis să stabilească meciul într-un moment al zilei favorabil lui Djokovic. Nu este de neglijat faptul că Nadal nu a fost deloc dominant în primăvara anului 2022 pe zgură, jucând doar cinci meciuri, și nici măcar nu a ajuns în semifinale la Madrid sau la Roma. Se lupta cu accidentări, astfel că, chiar dacă a început anul cu o victorie Grand Slam, nu era favorit la Roland Garros, mai ales împotriva unui Djokovic motivat.
Ce s-a întâmplat în seara respectivă? Rafael Nadal și-a adunat toate forțele, a simțit că trebuie să domine încă de la începutul meciului și a făcut-o (a pierdut un singur meci în carieră la Roland Garros, când a pierdut primul set). Djokovic a sperat că spaniolul se va obosi, a sperat la propriu acest lucru, pentru că doar atât a putut face, atât de dominant a fost Nadal. Ce i-a învățat acel meci pe toți? Vârsta nu contează, nici palmaresul unul împotriva celuilalt.
Nu este un aspect minor faptul că Nadal a fost practic ignorat, spunându-se că tinerii (Alcaraz) sunt deja acolo și că el nu are prea multe șanse la vârsta lui. Dar o legendă nu ar trebui să fie niciodată dată deoparte, pentru că a luptat enorm pentru a ajunge la statutul de legendă, așa că poate oricând să ne surprindă. La fel cum a făcut în trecut Roger Federer, Rafael Nadal a arătat de ce este una dintre legendele tenisului, de ce jucătorii îngheață în fața lui pe zgură.
Usain Bolt: mai iute ca glonțul
Usain Bolt este cel mai bun sprinter din toate timpurile, dominând timp de opt ani, iar recordurile sale mondiale încă sunt de neclintit. Merită să ne uităm la perioada dintre 2008 și 2016, când sprinterul jamaican a fost de neînvins în probele de 100 m și 200 m (în afară de o finală, în care a fost descalificat). În total, este vorba despre 13 finale, dar am analizat doar o finală la 100 m și una la 200 m. În ambele cazuri, adversarul a fost marele rival Justin Gatlin. Înainte de Campionatele Mondiale din 2015 de la Beijing, existau semne că timpul lui Usain Bolt a apus.
Gatlin a ocupat primul loc în clasamentele mondiale relevante, realizând la Naționalele SUA și la Diamond League timpi (100 m: 9:74 și 200 m: 19:57) care i-ar fi dublat timpii de la Campionatele Mondiale de la Moscova cu doi ani mai devreme, câștigând finalele de 100 m și 200 m în fața lui Bolt. În timp ce superstarul jamaican a revenit după o accidentare și a marcat Campionatele Mondiale din 2017 ca fiind ultima sa cursă, el abia a alergat în curse majore, alergând doar de cinci ori pe o distanță în condiții competitive înainte de Jocurile Olimpice. Pregătirea lui Gatlin a fost ideală, în timp ce Bolt s-a chinuit cu adevărat.
Rivalul american a trebuit să poarte povara favoritismului, deși Bolt era campionul en-titre, toată lumea dorea aurul pentru Gatlin, pentru a-l detrona pe Bolt. La fel ca în cazul lui Nadal, Ogier sau Phelps, și aici campionul a fost subestimat, iar Bolt putea să se pregătească liniștit, în timp ce presiunea creștea tot mai mult asupra lui Gatlin. În manșa de calificări de 100 de metri, Gatlin a alergat timpuri excelente, în timp ce jamaicanul a reușit abia să intre sub 10 secunde. A sosit seara finalei, iar în timp ce Gatlin și-a "consumat combustibilul" în partea anterioară a sezonului, Bolt a alergat cel mai bun timp chiar în finală, în timp ce Gatlin nu a reușit să coboare sub 9,80 în acel moment.
Finala de 200 de metri a avut loc câteva zile mai târziu, iar situația a fost similară, deoarece Gatlin s-a calificat cu cel mai bun timp. S-ar fi putut crede că înfrângerea de acum câteva zile nu l-a afectat. Dar în finală, Bolt a alergat 19,55, câștigând lejer medalia de aur, la fel cum a făcut și la Olimpiada din 2016, de la Rio. Adversarii săi nu au putut să-l doboare așa cum obișnuiau să facă de obicei, poate că în "bătălia" Bolt - Gatlin, efectul Woods se simte cel mai mult. Merită să subliniem că "războiul intern" jamaican (între Yohan Blake, Asafa Powell și Usain Bolt) se termina de obicei cu victoria legendei, pentru că, chiar dacă colegii săi de echipă obțineau rezultate mai bune pe parcursul sezonului, Bolt performa mai bine în situațiile critice.
Tom Brady: singur pe tron în sportul de echipă
Omul care are mai multe victorii la Super Bowl decât oricare altă echipă din ligă. Tom Brady este unul dintre cei mai mari din spor, care, la 43 de ani, a simțit că trebuie să-și stabilească noi obiective. Să ieși dintr-o zonă de confort de acest nivel este dificil, mai ales la această vârstă. Pentru mulți, chiar și la 25-30 de ani, nu este ușor, cu atât mai puțin la peste 40 de ani, când majoritatea sportivilor se bucură de anii de pensionare. Dar Brady este diferit, au scris despre el că poate fi performant doar într-o singură echipă, că a fost beneficiarul sistemului lui Bill Belichick și că va eșua în altă parte.
Tineri au venit în ligă, iar sezonul lui Brady nu a decurs tocmai așa cum își imaginase la noua sa echipă. O victorie la Super Bowl? Nu prea se așteptau la asta, dar persoana care a luptat o viață întreaga și a trebuit întotdeauna să dea 110%, a făcut-o și acum. Probabil că nu era cel mai bun quarterback din punct de vedere fizic, dar mental nu are egal. Știe cum să câștige, știe cum să se ridice de jos, așa cum au făcut Nadal și alte legende. Tom Brady a câștigat cu o echipă complet nouă, pentru că, pe lângă faptul că are un spirit de învingător, știe să-și motiveze și coechipierii, care cred că sunt invincibili, în timp ce adversarii devin complet nesiguri.
Real Madrid: rutina deasupra tuturor
Am lăsat la final un eveniment care ilustrează bine faptul că, alături de sportivi, efectul Woods se aplică și echipelor. Real Madrid a câștigat Champions League în anii 2010 în mod consecutiv, iar la un moment dat, cu trei trofee consecutive, adversarii deja simțeau că acest lucru nu se va termina niciodată. Dar din echipă au plecat mai mulți jucători, așa că era logic să presupui că jucătorii mai în vârstă din lot nu mai sunt capabili de mari succese, în timp ce nu s-au putut încă integra tinerii. Când Carlo Ancelotti s-a întors la club, a readus mentalitatea care a făcut din Real Madrid din nou p echipă imposibil de învins.
În lot erau mulți campioni anteriori, care la vremea respectivă au gustat mitul invincibilității, așa că știau exact cum sunt văzuți. Karim Benzema și Luka Modric au fost liderii echipei, alături de ei Thibaut Courtois a adus cea mai bună performanță, în timp ce tinerii au preluat mentalitatea celor mai în vârstă. Real Madrid a fost subestimat, dar meci după meci au dovedit că nu este suficient să cheltui miliarde pe o echipă, dacă nu poți construi un "statut de legendă", atunci când te confrunți cu câțiva superstaruri într-o echipă.
